“Stau trist cu gândul răvăsit şi parcă aş vrea să cânt un cântec trist din anii din trecut, dar nu pot prinde nicio melodie, aş vrea să scriu un vers pe un petic de hârtie, dar mi se încâlcesc ideile în cap, gândurile mi se ascund unele în dosul altora şi rămân biruit cu creionul în mână. Parcă aş vrea să plâng. Aş vrea să plâng, aceasta este cea mai dulce cântare, cel mai duios vers, cel mai pătrunzător accord de instrument. A plânge e poate cea mai scumpă mângâiere pe care o am. Ce scump este plânsul, ce scumpi şi binecuvântaţi sunt ochii care plâng…

 Stau inactiv. Totul mi se pare rece, respingător aproape. O plictisire haină mă stâpâneşte. Stau prins în mreaja urâtului, în preajma plictiselii, stau nepăsător primind lovituri dureroase din partea patimilor ce atât de crud mă stăpânesc şi-mi sug orice vlagă duhovnicească. Ah, voi, zile ale vieţii mele, voi ani, puţini la număr, dar trişti şi plini de întuneric, ce iute aţi trecut, grăbiţi şi plini de nepăsare v-aţi dus. 


 Merg încet pe drum spre mănăstire. Pe munţi bate un vânt puternic. Un vânt uscat şi monoton. Brazi cântă acelaşi cântec trist şi solitar ce îmi trezeşte în suflet un dor de linişte, de singurătate. Aş vrea să fiu singur, să nu mai vorbesc cu nimeni, să nu mai văd pe nimeni, să nu mai aud zgomot, să nu mai am griji. 

Mi-e dor de munţi! Aş vrea să stau sus pe creste de munţi, să-mi bată vântul mereu în faţă, să-mi cânte brazii mereu în urechi, iar pâraiele să-mi şoptească în murmur aceeaşi tainică rugăciune. Mi-e dor de rai! Mi-e dor de ceruri! Mi-e dor de veşnicie!

Privesc spre cer. Văd nori negri, plumburii, alergând spre răsărit; pe deasupra munţilor pustii pluteşte o ceaţă deasă. Aş vrea să zbor sus, sus de tot, acolo undeva, unde nu mai sunt oameni, nici griji, nici tulburări. Caut cu ochii în sus şi vreau să răzbat cu privirea printer nori spre cerul cel senin şi albastru al păcii lui Iisus. 

 Simt în inima mea un gol puternic. Simt o lipsă mare ce mă apasă pe inimă. Mă doare inima. Şi nu ştiu pentru ce. Sunt sătul şi totuşi mi-e foame de ceva. Sunt adăpat şi totuşi o sete cumplită mă chinuie. Sunt odihnit şi totuşi o osteneală lăuntrică mă doboară. Sunt bine îmbrăcat şi totuşi un vânt nevăzut bate fără milă peste sufletul meu. O lipsă mare, un gol puternic, o foame şi o sete ce le simt, sunt pentru că nu-l am în mine încă pe Iisus.” I.B.