“Fă ce vrei şi fă ce îţi place”

A vrea, de fapt ce?         Tind să cred că fugi pretutindeni după plăceri şi satisfacerea dorinţelor în                                                                       

A place, ce?                           mod exagerat….să fim serioşi….

Sunt de acord cu această afirmaţie până la o anumită limită. E ca şi cum “ Iubeşte şi fă ce vrei”, dar atunci când iubeşti mai faci ceea ce vrei? Răspuns: NU, pentru cei care receptează particula “nu”.  Un exemplu: ai familie, un copil şi doreşti să îi cumperi o bomboană, dar nu sunt bani suficienţi deoarece machiajurile sunt mult mai importante decât ceea ce îţi este drag.

Normal că îţi doreşti să faci ce vrei şi bineînţeles, să îţi şi placă, dar realitatea este cruntă pentru că noi o facem să fie aşa. Într-o societate de consum în care trebuie să ne “îngropăm” unii pe alţii înălţând mormane de cadavre, apoi urcându-ne în vârf pentru a fi “primii”…; ne îngropăm în linişte şi pace sistemul axiologic de valori şi principii împreună cu marea criză a conştiinţei morale şi spirituale. O consecinţă a acestor schimbări, constă în transformarea conduitei noastre morale şi spirituale în fiecare clipă…ce trist!!! De ce doreşti atâta notorietate? De ce doreşti să fii vârful piramidelor perfide? Pentru ce? Haideţi să ne trezim, să lăsăm deoparte acest “ mare şi super psih-Eu” pentru că suntem mici şi totodată mari, suntem nesemnificativi şi  plin de complexitate…ce paradox???

Ideea este aceea de nu urma nişte dogme şi ideologii care poate nu te vor ajuta ci “de faptul că avem nevoie de o îndrumare minimală, dar necesară în arta formării altuia pentru binele lui şi spre bucuria noastră. De fapt, formarea  devine o desfiinţare a propriei forme, o neutralizare a eului, o deformare.

“A fi imatur înseamnă să crezi că totul ţi se cuvine; a fi matur înseamnă că totul e un dar să te minunezi şi să mulţumeşti. Ţi-a zâmbit cineva! Ce dar minunat! Ţi-a dat bună ziua cineva! Ce dar minunat! A mers cu tine la un film! Ce dar minunat! Renunţă la pretenţii şi totul va deveni un dar şi te vei bucura şi vei aduce şi bucurie în jurul tău…”

Fericirea nu este ceea ce ai, ci fericirea este ceea ce eşti tu. Nu-i învăţăm pe alţii ceea ce ştim, nu-i învăţăm pe alţii ceea ce vrem ci îi învăţăm ceea ce suntem.

Fii tandru!

Soţul trebuie neapărat să dovedească în mod practic soţiei că o iubeşte. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul ei se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă, ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului, doreşte ca acesta să-i aparţină în întregime. Mai mult, femeia devine invidioasă chiar dacă soţul arată dragoste mamei lui. Dacă îi spui: „Bine, dar este mama lui care l-a născut, l-a crescut, i-a fost alături atâţia ani!”, ea răspunde: „Da, dar o iubeşte pe ea mai mult decât pe mine!”. Toate femeile asta răspund. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei. Noi, monahii, prin modul nostru de viaţă nu avem experienţa femeilor. Însă epitrahilul Sfintei Spovedanii ne-a dezvăluit foarte multe taine din sufletul femeii. Un alt lucru pe care îl constatăm este acela că femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea, soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

N-o mustra faţă de alţii!
Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.
Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Soţia trebuie să ştie întotdeauna că soţul o iubeşte şi se gândeşte la ea în orice clipă, trebuie să simtă că în inima lui ea este pe primul loc. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

Nu-i ascunde nimic!
Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi ori de la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască este pururea bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul nume la soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat trup şi suflet.
Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti dominat de mânie; ci seara, în camera voastră, când veţi fi singuri, să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, azi m-ai întristat cu cutare lucru”. Iar dacă îi arăţi blândeţe îi va părea rău, va plânge şi îşi va cere iertare.
Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească pricinuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest lucru, încât cu greu îşi revine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.

Rugaţi-vă, spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă împreună!
Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi împreună acasă. Rugăciunea făcută în comun uneşte familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar seara faceţi împreună Pavecerniţa.
E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi duhovnic şi să se împărtăşească la aceeaşi Sf. Liturghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică. Acesta este un lucru care îi uneşte foarte mult.

iubeşti aşa cum te iubesc alţii

“Cine nu ştie istoria să o înveţe.”

Educaţia se bazează pe instrucţie sau cooperare, socializare, şi integrare?

G. Văideanu precizează că mediul nu este ceva exterior, ceva ce trebuie cucerit şi dominat. Omul descoperă cu surprindere şi îngrijoare că mediul nu îi aparţine, ci el se integrează în acest ansamblu extreme de complicat, iar viaţa lui e condiţionată de viitorul mediului.

Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri. Rousseau

Educaţia pentru drepturile omului presupune nu doar a şti, ci şi a învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi (solidaritate bazată pe empatie şi perceperea lumii în perspective celuilalt), a învăţa să fii şi a învăţa să faci (competenţe, atitudini, care îi permit copilului să facă faţă unei multitudini de situaţii).

De fapt, tu depinzi de interiorul şi simţămintele tale…iubeşti aşa cum te iubesc alţii.

Nascuti la comanda - Decreteii.avi